Cum ne câștigăm încrederea în noi ca femei?

Ce poate să fie mai frumos decât o femeie care se simte bine în pielea ei fără să creadă că trebuie să dea cuiva explicații pentru asta, fără să simtă vină sau vreo nevoie de aprobare, fără să se subestimeze sau să se supraestimeze? Când învățăm să ne ancorăm în noi însăne, când prindem rădăcini și cine ne ajută să facem asta? Putem oare să ne descoperim și să creștem singure chiar dacă mamele noastre nu au știut să ne învețe cum să ne hrănim din interior pentru că nici ele nu au fost hrănite emoțional? Ce ne aduce mai aproape de esența noastră de feminitate și cum trăim o viață conștientă? Cum devenim mame și cum le ghidăm pe fetele noastre să devină femei încrezătoare, ancorate, care au grijă de corpul lor, care se conectează cu interiorul ca să ia decizii? Ne răspunde la aceste întrebări și la multe altele Vistiana Long, psihoterapeut.

Când devenim noi, femeile, conștiente că cea mai importantă relație din viața noastră e cea cu noi însene?

Psih. Vistiana Long: Într-o situație ideală, în care relația cu mama ar fi fost suficient de hrănitoare, susținând totodată și desprinderea de ea, pentru a ne dezvolta o autonomie sănătoasă (iar asta presupune ca ea să fi fost destul de matură emoțional), relația cu noi însene ar fi fost probabil ceva atât de natural ca mersul, mirosul și privitul. 

Dar majoritatea dintre noi am rămas din relația cu mama, cu nevoi profunde, neîmplinite și nerecunoscute, pentru că nici mamelor noastre nu le-au fost văzute și împlinite nevoile lor emoționale și, prin urmare, nu au putut să ne ofere ce nu aveau. De aceea avem nevoie să trecem prin multe căutări în relațiile cu alții și prin multe conflicte interioare până când vine un moment în viața noastră în care din străfundul ființei noastre începe să răzbată vreo întrebare de genul "Eu cine sunt cu adevărat?", "De ce atâta durere, oare ar putea fi viața mea altfel?" (așa a venit la mine) sau "Oare cum s-ar simți liniștea interioară despre care am citit în cartea x?"

Alteori călătoria începe cu "Vreau să-mi înțeleg mai bine copilul sau partenerul" și descoperim că el este oglinda noastră și-l putem înțelege doar în măsura în care ne înțelegem pe noi însene.

Și nu rareori, momentul ăsta de conștientizare că cea mai importantă relație din viața noastră e cea cu noi însene, numit de unii trezire, e stârnit de nesuferitele așa-zis atacuri de panică. Mai întâi le credem periculoase - poate participă la asta și denumirea - pentru că se simt ca un cutremur interior. Dar dacă avem șansa să înțelegem ce se întâmplă de fapt cu noi în toată chestia asta, "cutremurul" are ocazia să dezghețe părți din noi demult înghețate, să scoată la lumină resurse adânc îngropate și să reașeze faliile ființei noastre în așa fel încât nimic să nu ne mai separe pe noi de noi.

Când avem cea mai mare încredere în noi, de-a lungul etapelor de vârstă și ce ne dă această încredere? Ce avem nevoie să ni se întâmple ca să devenim încrezătoare?

Psih. Vistiana Long: Starea de încredere ne e dată în primul rând de sentimentul de siguranță. Iar acesta nu ne întreabă câți ani avem, ci ni se cuibărește în suflet, în carne, în oase, pe măsură ce ne simțim iubiți necondiționat de măcar o singură persoană, ne știm acceptați cu toate încercările și erorile noastre, cu tot ce ne doare sau ne înfurie, cu limite, cu tot. Doar în acest spațiu de încredere primită de la cineva, se dezvoltă încrederea în interior. 

În lipsa acestui spațiu la care puțini dintre noi au avut ocazia - pentru că nici părinții noștri nu au găsit așa ceva - încrederea în noi înșine se dezvoltă în timp prin autocunoaștere. Acest proces de întâlnire și împrietenire cu părțile din noi poate fi început la orice vârstă și probabil va fi atât de fascinant că nu ne vom mai dori să ne oprim din a ne cunoaște tot mai mult.

Cum putem să le ghidăm pe fetele noastre, de când sunt mici, să devină femei încrezătoare, ancorate, care au grijă de corpul lor, care se conectează cu interiorul ca să ia decizii? 

Psih. Vistiana Long: Când ne gândim la a ne ghida fetele să fie încrezătoare, mi se pare că de obicei ne repezim la sfaturi, teorii, prelegeri sau chiar, fără să ne dăm seama, impuneri, manipulare sau condiționări. Toate astea însă au efect invers pentru că ele de obicei presupun încălcarea spațiului personal și poziționarea noastră în rol de autoritate "știutoare" față de copilul "neștiutor". Dacă transmitem des acest mesaj subtil "eu știu, tu nu știi", apare riscul ca fetele noastre să-l asimileze și, dacă ne încântă prima parte a mesajului și piedestalul pe care ne vor pune, a doua parte are efecte care, în timp, nu ne vor încânta.

Ghidajul care susține încrederea este, în primul rând, oferit prin exemplul personal, iar asta presupune ca noi să ne asumăm parcursul de creștere interioară prin autocunoaștere.

Apoi, le putem ajuta prin întrebări deschise puse cu căldură, care nu pretind răspunsuri, ci invită la explorare. Și poate cel mai mult, încrederea în sine este "jucată" prin dinamica emoțională din relația noastră cu fiicele noastre: de cât de mult se pot baza emoțional pe noi, iar asta o vor simți din privire, din mimica sau din tensiunea pe care o emanăm. 

Deci nu e vorba de ceva ce facem, ci de cine suntem. Așa că le suntem alături fiicelor noastre lucrând la devenirea noastră. Pe măsură ce noi devenim ancorate, cu grijă față de corpul nostru, conectate cu interiorul nostru, conștiente și încrezătoare, așa vor deveni si ele.

Cum scăpăm de dorința de a primi aprobare/validare de la cei din jur?

Psih. Vistiana Long: Nevoia de validare e una din nevoile noastre esențiale. Copilul mic ia cunoștință de propria existență și de diferitele aspecte ale ființei sale prin validarea lui de către părinte. Doar în urma acestei atenții valorizatoare el deprinde capacitatea de autovalidare și autoreglare emoțională. 

În lipsa validării de la părinte - fie că acesta a fost absent fizic sau emoțional, fie că validareaa fost bruiată de judecați, critică, așteptarea ca el, copilul, să fie cumva altfel, omul nu dezvoltă procesele autoreglatorii interne și rămâne mereu în așteptarea ca această nevoie să-i fie împlinită din exterior. Psihoterapia oferă posibilitatea de a crește acest suport intern și doar pe masură ce crește, scade nevoia de validare din exterior.

Care e cel mai frecvent motiv pentru care purtăm măști? Ce vulnerabilități ascundem și de ce o facem?

Psih. Vistiana Long: Acum cel mai recvent motiv pentru care purtăm măști este faptul ca ne e teamă de amendă. Glumesc. Dar la bază ăsta este adevărul. Când am fost noi înșine cu nevoi, cu limite, cu confuzie, cu neputință, cu teamă, cu furie, am fost "amendați" de către cei de la care aveam nevoie de acceptare necondiționată cu ceea ce ne durea cel mai mult: cu retragerea validarii/iubirii lor, fie că simțeam asta dintr-o privire subtilă sau din gesturi evidente.

Am învățat astfel, în încercarea de a proteja însuși integritatea sinelui, să ne străduim să afișăm ceea ce ni s-a transmis în timp că are mai multe șanse să nu ne atragă respingere. Reperele s-au dat peste cap și habar nu avem ce ni se mai cere, dar rămânem cu strădania de a tot proba măști, poate-poate vom fi mai bine acceptați.

Sunt femei care se subminează, altele care se supraestimează. Ce au în comun? Dar diferit?

Psih. Vistiana Long: În încercarea asta de a ne face iubiți și acceptați, de care vorbeam mai sus, și în funcție de mecanismele pe care le-am dezvoltat în copilărie prin această strădanie, ne-am ales cu o sumedenie de convingeri și obiceiuri inconștiente care, multe au devenit temei pentru însăși personalitatea noastră. Astfel, în absența cunoașterii nevoilor noastre profunde actuale, rulăm în continuare comportamente învățate în copilărie, fie că ele nu ne mai servesc, ba chiar ne încurcă grav. În absența asumării, din teamă a cine suntem noi, ne mai jucăm o vreme cu măștile de a fi "mai puțin" sau de a fi "mai mult" decât suntem pur și simplu.

Un mesaj pentru femei.

Psih. Vistiana Long: Realizez tot mai mult ce privilegiu am prin a mă fi născut femeie, dar mai ales prin a fi devenit femeie. Am aflat ca bărbații sunt programați genetic să ne protejeze, să ne ofere și să ne facă fericite și faptul că noi ne bucurăm să primim îi înalță pe ei și îi face fericiți. Nu-i așa că-i fantastic?

Reintrând în contact cu feminitatea noastră ne relaxam, căpătăm încredere, învățăm să primim și ne deschidem tot mai mult spre ceea ce ne este dat, spre a fi fericite.

Recomand oricui om, ori de câte ori am ocazia, să-și găsească un psihoterapeut pe care să-l simtă potrivit și să exploreze călătoria spre sine însuși.

Articolul face parte din campania #ÎnapoiLaCorpulTău, demers prin care clinica Nativia încurajează femeile să își privească corpul cu bucurie și să îi ofere atenția necesară pentru a-și menține sănătatea și starea de bine.